S-au scurs zile agitate, pe mare, de la ultima noastră corespondență, de aici, de la bordul navei-școală „Mircea”. După ce am tranzitat Strâmtoarea Messina către Marea Tireniană ne-am pus speranțele că Zeul Neptun ne va mai acorda câte un răgaz, însă n-a fost să fie. Valuri de 2-3 metri, iar în jurul nostru doar „berbeci” solizi care zburdă pe crestele valurilor. Aici, în inima mării, cu orizontul ca unic punct de reper de jur împrejur, aventura ia naștere în nenumărate feluri: poate fi dramatică sau poate fi poetică, poate împovăra sufletul sau îl poate elibera, ori se poate materializa cu toate cele menționate la un loc și poate oferi o experiență atât de înălțătoare încă nu are termen de comparație.

Ne pregătim ca, în mai puțin de 24 de ore, să acostăm la Quai d`Alger, în portul Sète, după nouă zile de marș printre valuri stârnite de vântul neîmblânzit. În colții stridenți ai brizei se reflectă parcă vâltoarea tinereții, cu aceeași forță cu care ea însuflețește punțile navei. Semnalul „la brațe-n babord” aproape că are semnificația unei incantații menite să trezească ceea ce, de generații numim „spiritul Mircea”, acea energie inefabilă care activează responsabilitatea, determinarea și ambiția în inima fiecărui tânăr lup de mare. Asemeni unui suflu tămăduitor, „spiritul Mircea” le transmite cadeților forță, le oțelește mușchii, le încălzește articulațiile, trupul devine ușor și flexibil, iar psihicul care-l ghidează, de neoprit.

A privi truda depusă la unison cu cel mai autentic simț de răspundere, a citi în zâmbete satisfacția, în timp ce palmele încă păstrează amprenta roșiatică a parâmei este de-a dreptul sublim, iar sentimentul de mândrie, de netăgăduit.

La Sète, nava-școală „Mircea” va avea onoarea de a conduce parada velierelor participante la festivalul maritim „Escala de la Sète”. Pentru a îndeplini așteptările, pasiunea nu este de ajuns, se cere mult antrenament. De asta se ocupă tinerii ofițeri ai bordului, responsabili cu navigația, dar și maiștrii militari cu experiență. Îi găsim urcați în arboradă, așteptând grupele de câte patru elevi să urce pentru prima lor desfășurare pe vergi. Avem în plan ca la Sète să ne facem triumfal intrarea în port, cu cadeții salutând de pe vergi, așa cum o cere tradiția. Jos, pe punte, maistrul militar clasa a II-a Marius Gabriel Tomița, unul dintre tehnicienii cei mai experimentați de la bordul navei-școală, evaluează performanța elevilor la urcarea în arboradă, iar, prin stația emisie-recepție, se consultă cu colegii săi din arboradă în privința distribuirii rolurilor pe vergi. „Se descurcă bine elevii, astăzi au învățat să urce până la crucetă, noi încercăm să îi notăm și astfel să îi distribuim pe vergi și implicit pe vele și avem nevoie de acest lucru cât mai repede, să putem să folosim forța vântului”, explică M.m. II Tomița. Tot de la el aflăm cum procedează instructorii atunci când, sub presiunea momentului, unora dintre cadeți le îngheață mâinile pe sarturi și pierd puterea psihică de a mai continua drumul până sus. „Da, se mai blochează uneori, se opresc, noi îi calmăm, le vorbim, le explicăm încă o dată ce au de făcut și apoi ei își continuă deplasarea”, mai complează militarul, cu mențiunea că, la nava-școală „Mircea”, siguranța echipajului și a cadeților este întotdeauna pe primul loc. Înainte de a urca în arboradă și a păși pentru prima dată pe țapapie, fiecare elev militar este atent evaluat în performanțe de către cel puțin doi instructori militari și este întrebat dacă își dă acordul scris că se simte apt să urce acolo unde urmează să fie distribuit. Soldat Bianca Căldare coboară cu zâmbetul pe buze din arboradă. Încă nu știe cu ce calificativ au notat-o instructorii, dar noi vrem să-i aflăm impresia la cald. „O să ocup poziția de contragabier la arborele trinchet, în farul prova și sunt entuziasmată”, afirmă tânăra, care de 11 ani practică handbal de performanță și care, atunci când nu este echipată cu ținuta de instrucție, îmbracă echipamentul echipei constănțene de handbal CSU „Neptun”.

Desfășurarea pe vergi și salutul din arboradă le-au ridicat semnificativ tonusul elevilor militari, după zilele în care marea învolburată i-a ținut mai mult la interior și i-a forțat să lupte, așa cum descriam într-o corespondență anterioară, cu chipul mai puțin agreabil al vieții de navigator – răul de mare.

Timpul petrecut pe un velier așa cum este și nava-școală „Mircea” este o experiență nemaipomenită și adesea imprevizibilă pentru cei fără experiență. Ne aflăm în marș de mai bine de trei săptămâni, timp în care elevii Școlii Militare de Maiștri Militari a Forțelor Navale au experimentat un caleidoscop de trăiri. Adaptarea a fost dificilă, o recunoaște fiecare în parte, însă, pe măsură ce avansăm, laitmotivul opiniilor nu mai este șocul adaptării la viața de cazarmă de pe vapor, ci recunoștința pentru seria complexă de oportunități oferită fiecăruia de a-și testa abilitățile, de a-și depăși condiția. Când soarele strălucește din vârful celui mai înalt catarg, vântul se domolește, iar odată cu el și valurile se strunesc, discuțiile sunt despre cum navigația nu se poate face veșnic doar în ape limpezi, iar faptul că uneori tangajul navei te obligă să îți duci existența în plan oblic, devine un izvor al curajului și al încrederii în sine.

Chiar dacă din exterior poate părea un clișeu, echipajul unei nave ajunge să prindă cheagul specific al familiei. Legăturile sudate la bord, răcite cu apă sărată de mare, devin indestructibile. Cu puțin înainte de a porni în acest marș de instrucție, marinarii militari și-au condus pe ultimul drum doi camarazi excepționali, pe sublocotenenții (p.m.) Sergiu Bosoi și Vlad Carp. Amintirea lor este și va rămâne vie. La data la care s-au împlinit 40 de zile de la trecerea lor la cele veșnice, la bordul navei-școală a fost oficiată o ceremonie religioasă de pomenire a celor adormiți. O emoție apăsătoare a planat la puntea centru, sub deviza „Onoare și Patrie”, unde preotul bordului, plt.adj. Trandafir Dragoș a dat glas cuvântului lui Dumnezeu pentru izbăvirea sufletelor celor înălțați pe veci la ceruri. Momentul a fost o confirmare a zicalei potrivit căreia ochii sunt fereastra sufletului. În privirile întregului echipaj s-au citit permanent durerea și regretul, dar și noblețea virtuții camaraderiei.

În miez de noapte am tranzitat și cea de-a doua strâmtoare cuprinsă pe traseul dintre Souda și Sete, Bonifacio. Am trecut pe lângă insula care l-a dat lumii pe Napoleon, Corsica. „Bon jour!”, „Excusez-moi, s`il vous plait!”, „Pourez vous me donnez une main?” se aude din vacarmul care se întâmplă pe navă ori de câte ori se face curățenie generală. La puntea centru se spală grătarele de protecție din lemn, în timp ce pe puntea dunetă se pune în aplicare, cu mult patos, bricuitul. Băieții freacă puntea cu nisip și apă de mare mândri de rezultatul ce rămâne în urma lor.

Navigăm prin Marea Balearelor, care deja ne-a furat inimile cu apele sale azurii, ale căror valuri dansează în ritmuri năucitoare. Orele se scurg cu repeziciune până la momentul escalei de la Sete, iar emoțiile participării la regată se intensifică. Facem un antrenament pentru desfășurarea velelor – primul de la plecarea noastră din Constanța. Se întind velele triunghiulare, iar întreaga experiență este fascinantă pentru elevi. Este pentru prima dată când simt, în propriile mâini, forța titanică a vântului.  Militarii novice mărturisesc că sunt uimiți de greutatea velelor alimentată de puterea eoliană, dar acesta este felul în care fiecare generație de cadeți din Forțele Navale Române ajunsă la nava-școală „Mircea” află că marinarul este de fapt un artist care, cu pasiune, îmblânzește vântul.

Nous sommes arriveé en Sète. A bientȏt!